Principiul forţei obligatorii a contractului, exprimat prin formularea sintetică pacta sunt servanda, a constituit piatra unghiulară a oricărei convenţii încheiată sub regimul reglementării din Codul civil francez, care a influenţat decisiv majoritatea legislaţiilor civile europene, inclusiv Codul civil român adoptat în anul 1864.

 

In această concepţie, Casaţia Franceză, dar şi Curtea de Casaţie a României, au decis constant că apariţia unor circumstanţe noi, determinate de trecerea timpului, nu justifică modificarea de către instanţe a clauzelor contractuale convenite de părţi. 

 

Sub influenţa unor reglementări intervenite în dreptul civil german, după anul 1920 a început să-şi facă loc o nouă concepţie, conturându-se treptat ideea admisibilităţii unei interpretări menită să elibereze gândirea juridică de principiul intangibilităţii contractului, preluată din dreptul roman.

 

Aceasta a permis construirea progresivă a unui sistem de revizuire a clauzelor contractuale în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere la data încheierii convenţiilor.

 

Această nouă interpretare a şi fost concretizată în Legea germană de modernizare a dreptului obligaţiilor din 26 noiembrie 2001.

 

Si in dreptul italian s-a produs o evoluţie similară, admiţându-se că forţa obligatorie a contractului poate fi pusă în discuţie, în anumite cazuri, determinate de circumstanţe intervenite ulterior.

In schimb, Elveţia, Belgia şi Franţa continuă să rămână încă fidele principiului pacta sunt servanda.

 

In sistemul nostru actual de drept, potrivit art. 969 din Codul civil de inspiraţie franceză, care mai este in vigoare,  „convenţiile legal facute au putere de lege între părţile contractante”, ele putându-se revoca numai prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege (alin.2).

 

De asemenea, potrivit art. 970 din acelaşi cod „convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă” şi „ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”.

 

De observat că,  în dezvoltarea principiului stabilit prin art. 969 din actualul Cod civil, prin art. 1066 din acelaşi cod s-a instituit posibilitatea prevederii unei clauze penale în convenţie, reglementată astfel: „clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru exercitarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”.

 

Actualelor reglementări, care nu pot îngădui decât interpretarea rigidă amintită la început, le corespund, în noul Cod civil, dispoziţiile art.1271, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.71/2011.

 

Or, în aceste dispoziţii îşi face loc noua concepţie, mai maleabilă, menită să transforme contractele în instrumente juridice adaptabile cerinţelor vieţii şi evoluţiei sociale-economice.

 

Invederăm, în acest sens, dispoziţiile de ansamblu ale art. 1271 din noul Cod civil, unde după alin.1, în care se instituie că „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile,  chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costului executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”, s-a prevăzut în continuare:

- la alin.2: „Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:

b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte”.

 

 

Evident, aceste dispoziţii sunt aplicabile numai în condiţiile intervenirii anumitor împrejurări, indicate restrictiv la alin.3 din acelaşi articol.

 

O asemenea reglementare, inspirată, aşa cum am arătat, din dispoziţii de drept civil existente anterior în unele legislaţii europene, este menită să facă prestabile orice contracte încheiate cu respectarea legii, instanţa de judecată fiind aceea care, în noua concepţie, trebuie să le dea viată în condiţiile în care ele ar deveni de neexecutat in timp.

Suntem convinşi că după data de 1 octombrie 2011, când vor intra in vigoare aceste noi dispoziţii care, limitând acţiunea  principiului „pacta sunt servanda”, permit instanţei de judecată să adapteze prevederile contractuale sau chiar să înceteze contractul la un moment dat şi în anumite condiţii, va fi necesară o mai intensă conlucrare a oamenilor de afaceri şi a firmelor în general cu cabinetele de avocatură, prin consultarea cu mai firească regularitate a acestora si recurgerea la serviciile lor ori de câte ori se întrevăd posibile obstacole în continuarea derulării convenţiilor.