Deleanu

News Events Publication

Darea în plată este o situație de criză

Darea în plată este o situație de criză

19/10/2016

Interviu cu Vasile Deleanu, Managing Partner, Deleanu & Grigorescu

 Incapacitatea noastră de a înțelege și de a ne asuma obligația de respectare a sarcinilor contractuale nu ar fi căpătat o asemenea dimensiune emoțională, ca să fiu delicat în exprimare, dacă și noi, românii, am fi avut instituțiile care i-au educat în acest sens pe occidentali.
   
Domnule avocat Vasile Deleanu, revista „Legal Magazin” vă provoacă la un dialog pe o temă mai puțin discutată în România. Este vorba despre capacitatea consumatorului român de a-și asuma respectarea obligațiilor contractuale.

Am acceptat acest dialog nu pentru vizibilitate în piața avocaturii, ci dintr-un considerent în primul rând uman și, în al doilea rând, profesional, obiectiv. Aspectele privitoare la bănci, legate de darea în plată și de cesionarea de creanțe au inflamat societatea românească; așa se întâmplă la noi în situații din acestea și nu e rău, pentru că asta arată că suntem vii, chiar dacă formăm o nație pătimașă. În esență, tot ce se întâmplă legat de activitatea contractuală, de împrumut și de restituire nu înseamnă lucruri noi, ci reprezintă o problemă juridică reglementată de 2000 de ani, din Dreptul roman sau de 200 de ani, prin Codul civil al lui Napoleon. Noi le-am abordat acum cu emoție, cu pasiune și cu jigniri personale la adresa celor care nu sunt de acord cu noi. Astfel de abordări nu ne absolvă de executarea obligațiilor contractuale. Incapacitatea noastră de a înțelege și de a ne asuma obligația de respectare a sarcinilor contractuale nu ar fi căpătat o asemenea dimensiune emoțională, ca să fiu delicat în exprimare, dacă și noi, românii, am fi avut instituțiile care i-au educat în acest sens pe occidentali.

La ce vă gândiți când spuneți instituții de educare în ceea ce privește respectarea obligațiilor contractuale?

Este vorba despre ceea ce, în termenii Comisiei Europene, se numește de vreo zece ani afirmarea culturii contractului, care înseamnă înțelegerea conștientă a faptului că trebuie cu bună-credință să negociem, să semnăm și să executăm contractul. Cheia întregului edificiu este această obligație de a respecta contractul. Un contract are aceeași valoare de lege între părțile care l-au semnat, așa cum legea are valoare pentru noi toți, cetățenii unui stat. Singura deosebire este că un contract are valoare de lege doar între noi doi, cei care l-am semnat, iar aceasta se numește „relativitatea efectelor contractului”.

Noi vorbim despre toate – de situația noastră, de banii noștri, de copii, dar nu despre această valoare de lege. În vechime, potrivit Dreptului roman, datornicul era vândut ca sclav sau era dus la închisoarea datornicilor. La fel se întâmpla în secolele XVIII-XIX. Pe toți ne-au impresionat cărțile lui Charles Dickens. El era copilul unui tată mai extravagant cu cheltuielile, care a intrat în insolvență și a fost trimis la închisoarea datornicilor. Scriitorul a fost marcat toată viața și de aici a rezultat stilul literaturii sale. Noi nu am avut ceva de felul acesta. Comunismul ne-a alintat într-un fel și ne-a eliminat instinctul de conservare. În economia de piață ne-am trezit năuci, am crezut că totul ni se cuvine și ne-am prins într-o horă unde am crezut ca toți luăm credit de la bănci, facem afaceri și în final câștigăm. Dacă de-a lungul timpului nu am fost vânduți ca sclavi, nu am fost închiși la închisoarea datornicilor (am avut legea, în secolul XIX, dar se zice că a rămas neaplicată din lipsă de spațiu în care să fie strânși cei în cauză), de ce acum suntem noi așa de ignoranți cu bună-știință și nu înțelegem să ne respectăm obligația contractuală?! Nu am auzit nicio asumare în acest sens, ci doar critici că statul nu ne ajută, că băncile trebuie să le radem; dar noi înșine nu avem nicio vină?! Asta e frământarea mea ca avocat român, care-mi doresc să fie mai bine în țara mea.

Este dreptul creditorului să ceară executare silită. Cei care au semnat contracte nu au înțeles ori nu au vrut să ia în seamă aceste prevederi, nu au întrebat un avocat. Aici se vede superficialitatea specifică nației noastre, care ne-a făcut să intrăm în contracte pe care nu am putut să le onorăm și ne-a dus la niște situații de criză.

Legea dării în plată a inflamat dezbaterea pe tema relației dintre clienți și bănci. Dumneavoastră vedeți însă în aceste dezbateri un aspect mai profund, și anume disciplina respectării contractului.

Darea în plată este o instituție nouă în Codul nostru civil. Până acum, era doar o interpretare, o jurisprudență, o doctrină a vechiului Cod civil, care spunea că creditorul nu poate fi obligat să primească în schimbul prestației sale un alt bun, chiar dacă acesta este cu o valoare mai mare. Dacă totuși acceptă, aceasta se numește dare în plată. De-a lungul carierei mele, m-am întâlnit cu situații dintre cele mai diverse de materializare în acest sens; cineva a vrut să ofere ca dare în plată niște calorifere vechi și ruginite. Deci noțiunea e veche, dar până acum a reprezentat numai o preluare din Dreptul roman, Datio in Solutum. Acum, este o reglementare, care prevede ca debitorul să dea ceva, dar cu acceptul creditorului, aceasta fiind și esența, anume că „nu poți să-i bagi pe gât” orice.

Această instituție – nou reglementată, însă veche ca existență – este o aplicație practică a forței obligatorii a contractului. Ea este esențială pentru mersul unei societăți, nu numai comerciale, ci și civile. Este o concepție fundamentală, pe care nu ar fi rău să ne-o reamintim și să ne-o asumăm în fiecare dimineață așa cum ne spălăm pe dinți. Un contract semnat de noi înseamnă o obligație exact cum este obligația de a nu trece strada pe roșu, de a nu omorî un om, de a nu dărâma o clădire. Toate de acest fel sunt obligații provenite din lege, iar dacă facem altfel, statul are dreptul să aplice forța lui de coercițiune. Contractul fiind lege doar pentru cei doi care l-au semnat, creditorul are dreptul să facă apel la organele statului pentru a-l sprijini în executarea obligației debitorului. În astfel de cazuri intervine executorul judecătoresc, nu se intervine ca în penal, cu poliția sau cu alte astfel de forme. Este dreptul creditorului să ceară executare silită. Cei care au semnat contracte nu au înțeles ori nu au vrut să ia în seamă aceste prevederi, nu au întrebat un avocat. Aici se vede superficialitatea specifică nației noastre, care ne-a făcut să intrăm în contracte pe care nu am putut să le onorăm și ne-a dus la niște situații de criză.

Darea în plată este o situație de criză. Ca manifestare tipică, este involuția cursului francului elvețian. Acolo s-a văzut că nu am înțeles nimic din cultura contractului. Totodată, ca argument, s-a adăugat problema bunei-credințe, element esențial în negocierea, redactarea, semnarea contractului. Ideea de bază este că toate actele civile pe care le asumăm trebuie făcute cu bună credință. Coco Chanel spunea că esența activității comerciale este buna-credință. Referitor la noi, elocvente sunt afirmațiile multiple de ordin sociologic, filozofic, psihologic făcute de-a lungul timpului, de la Rădulescu-Motru la Carol I, în sensul că nu ne respectăm obligațiile contractuale și, în general, cuvântul dat.


Sursa articol http://legalmagazin.ro
  • Deleanu
  • Deleanu
  • Deleanu
  • Deleanu
  • Deleanu
  • Deleanu
  • Deleanu
  • Deleanu
  • Deleanu
  • Deleanu
Members
Search
News
Newsletter
We are members of: Partners:
Warwick Legal Network Rovigo